Indiferenta

Totul se invartea in capul meu. Am deschis usa si-am inceput sa alerg nebuna pe strazi, printre masini care stateau pe loc, parca la comanda mea, printre felinare albastre sau rosii, n-am fost atenta. Doream sa ma indepartez cat mai mult de mine insami, de orice ma impingea sa pacatuiesc in acea monumentala piesa de arhitectura care reprezenta catedrala din apartamentul meu. Aceasta pestera care-mi inghitea vigoarea, care-mi stopa pornirile de iubire fizica, aceasta chibzuinta mult prea exagerata, m-a facut sa nu mai stiu de-i noapte sau zi, de-i oras sau continent, de-s oameni sau roboti. Adulmecam, cu simturile rascolite de nesocotinta, doar, doar, voi gasi pasajul secret pe care, in mintea mea, mi-l inchipuiam pe undeva, intre cer si pamant, intre ocean si tarm. Farul care ma calauzea incetase sa mai lumineze, demonstrandu-mi relatiile proaste cu undele de lumina, dar si ura pe care mi-o aratau fatis marea, apa verde sau albastra, vietatile marine. Sa mai stau sa incerc sa inteleg de ce si pana unde, cum sau de cand... pierdeam mult prea mult timp; dorinta mi se salasluise in creier, o urmaream prin artere si vene, o simteam prin toate organele. Labirintul de copaci si ierburi inalte m-a facut sa-mi pierd mintile si, fara cunostinta, am pasit in taramul mult asteptat, banal, dar frumos, construibil din vise care-au fost si din sperante ce vor veni.

Jurnal de blonda

 31 septembrie 2001
De-abia asteptam intalnirea aceasta. Am mers la restaurant sa mancam ceva si-am baut o sticla cu vin. Cele doua pahare mi-au mai luat din emotii si-am hotarat sa ne racorim un pic pe aleile parcului. Tarziu, foarte tarziu pentru o plimbare, dar vroiam sa se duca efectul vinului. Ne-am sarutat indelung si n-au intarziat sa apara semnele dorintei. Parca simteam vinul mai acut in picioare, in cap, iar ameteala placuta imi dadea puterea de a fi intrazneata. I-am soptit sa facem ceva nebunesc in frunzele cazute sub acel copac, dar n-a intrat in jocul meu. "Mai bine mergem la un hotel". Si-am mers, am mai luat o sticla de vin de pe drum. Insa... socoteala din parc nu prea s-a potrivit cu cea de la fata locului. Poate ca a doua sticla de vin sa fi fost vinovata, poate asternuturile in culori prea vii. Cert este ca am adormit amandoi cu promisiunea ca data viitoare va fi bine.
Am ajuns acasa cu capul "mare" si cu dezamagirea ca nunatele tari sechestreaza dorintele mici. Bineinteles ca nici vorba de data viitoare. Trebuia sa-mi ascult instinctul si sa nu renunt asa usor la patul de frunze. Ne puteam alege, cel mult, cu o amenda, dar as fi plecat acasa satisfacuta.

Aproape primavara

Soarele lumineaza universul, incalzeste ziduri si observa toate lucrurile din inaltul cerului. Imparat peste lume, daruieste celor de jos bucurii neinchipuite. L-am vazut de dimineata, l-am onorat c-un salut si i-am inchinat cateva cuvinte menite sa-l pastreze mult mai mult decat intuitia imi spune c-ar vrea sa stea. Stiu ca e in stare sa creeze stari si-apoi sa-si ia inapoi cuvintele, razele, caldura. Stiu ca poate sa te-arunce de pe culmile fericirii in noroiul creat de baltile lacrimilor venite de departe, din inalturi. Pot intelege orice face, dar nu pot intelege de ce nu are putere de seductie asupra ramurilor inca goale, din care nu explodeaza niciun mugur, nicio petala, nicio frunza. Asta este peste puterea mea de asteptare. Cred ca nu stiu sa asptept. Eu vreau ca totul sa se petreaca peste noapte, nu stiu sa visez si sa intarzii sa se intample lucruri, evenimente. N-am invatat asta si, poate, de-aia nu-mi plac surprizele.
Dimineata am sperat ca voi deschide geamul, voi privi in gradina si ma va cuprinde fericirea sentimentului de inceput, de verde, de colorat. Am fost dezamagita, asa cum mi se intampla de multe ori sa fiu, uneori fara motiv bine intemeiat. Prea multe asteptari, prea putine reusite. Visam sa-mi scot bicicleta violet colorata si sa explorez cu ea aleile uscate, curate inconjurate de verdele ierbii, de copacii inmuguriti, de viata care razbate de dincolo de oglinda lacului. Speram sa-mi contemplez salciile aplecate in semn de piosenie peste marginea apei, cerand indurare si iubire de la undele acestea create de vantul incetisor. Da, adie un vantulet care-mi sacaie nervii, care ma face irascibila, constientizand o intarziere a verdelui mult asteptat. Pasarile sunt gurese si si-au inceput melodiile cu mult inainte sa ma trezesc. Au fost primele care m-au anuntat ca nu e totul cum cred, dar nu le-am dat atentie. Ce stiu ele? Inca se mai ascund printre crengi, in scorburi create anume pentru ele. Inca isi vad de viata lor, inca isi traiesc iubirile si dezamagirile.
Ma simt prinsa, incarcerata si de-abia pot respira. Nu stiu ce hotarare sa iau, nu stiu ce sau pe cine pot afecta cu deciziile mele. Trag aer adanc in piept sperand sa-mi ajunga pentru o saptamana, dar ma intreb daca este bine sa ma limitez doar la o saptamana. Poate este strategie, poate este minciuna. Si eu, credula, ma sufoc de atat de multa inchisoare. Tenebrele prin care inaintez ma fac sa nu mai simt viitoare pericole si sa iau totul ca pe o negura continua. Pasesc repede, dar simt cum stau pe loc. Si soarele acesta, in loc sa-mi lumineze universul, imi creeaza stari de agresivitate asupra mea, asupra sentimentelor ce le aveam. Ce sa mai fac cu ele cand primavara intarzie sa se iveasca, cand bicicleta nu vrea sa inainteze, cand ceea ce iubeam se ascunde si se retrage? As renunta sa mai sper, dar, uneori, doar speranta ne mai ramane. Si, studiind prognoza, am fost bucuroasa sa constat ca, pana la sfarsitul saptamanii, mugurii vor fi o realitate de care nu ma voi putea indoi. Sambata va fi frumos afara, dar inauntru..., soarele nu va putea incalzi. Peretii reci vor mentine acea atmosfera de pestera umeda, goala. Dar macar ca aparentele sunt asa si tot e motiv de fericire!
Sa vina...!

In oglinda

Am trecut pe langa oglinda fara sa-mi ridica privirea. Nu era prima data cand uitam sa-mi privesc chipul. Este cu mine de atat de multi ani, dar, de fiecare data, il vad altfel, il percep in functie de starile mele: cand frumos, suav, cu pielea alba, neteda; cand uratit, cu pielea galbena, brazdat de cute adanci, de linii incomode demonstrandu-mi ca timpul trece cu fiecare secunda. Diferit de fiecare data, imi ofera motive de bucurie sau de intristare si, poate de-aia, ma cam feresc sa-l privesc prea des.
Oglinda imi aduce aminte de copilarie pentru ca ma uitam in ea doar ca sa vad daca sunt murdara pe fata. Pentru mine reprezenta ceva de nelipsit dintr-o baie. In copilarie nu-mi trebuia oglinzi. As fi vazut acelasi lucru in fiecare zi: bucuria de copil nebun oglindita pe o fata fara griji, fericirea ce radia dintr-un corp si-o minte sanatoase. Ce intristari puteam avea? Ce sumbre vedenii puteam presimti la acea varsta a inocentei?
Si adolescenta fiind, nu ma interesa prea mult ce-mi putea arata oglinda aceasta, acum neiertatoare. Chiar daca copilaria se sfarsise brusc, chiar daca am constientizat tarziu ca totul s-a sfarsit, ca frumusetea nevinovata a vietii fara de griji fusese brusc curmata de oamenii mari, de adultii care ma priveau in alt fel, cu alti ochi, eu vroiam sa raman in amintire cu chipul frumos, de copil nevinovat.
Se terminase cu minunatia traiului de copil. Pasisem pe alt taram si nu-mi dorisem asta. Inca mai miroseam pamantul pe care-l arasem cu picioarele, cu mainile, pe care cazusem de atatea ori din copacii mult prea inalti pentru mine, dar ca un magnet in zilele acelea. Sufletul meu s-a prabusit cand am constientizat ca am alte responsabilitati, ca trebuie sa fiu altfel, ca asa cere lumea, viata, mama.
Iar acum trec pe langa oglinda si vad doar cu ochii mintii cat de zambitoare imi era fata chiar si-n plans, in vremea aceea, cand eram doar un copil lansat in viata, fara griji, fara regrete, fara probleme.
Ce-as putea privi in oglinda?
N-am stiut mult timp ca am ochii verzi, chiar ca mai ma priveam in ea. A trebuit sa-mi spuna cineva despre culoarea ochilor mei. Si asta se intampla cand eram la liceu.Nu ma interesau amanuntele. Doar sa nu am ceva pe fata si-ntre dinti. Acum imi rimelez ochii si-mi rujez buzele si inca mai uit sa fiu atenta daca ochii sunt tot verzi sau au capatat nuante tulburi.
Nu ma intereseaza decat masca ce-o port si uit sa vad originalul. Nici oglinda nu ma atentioneaza; n-o intereseaza. Si-a capatat un automatism, s-a obisnuit cu mine. Nu cauta sa vada dincolo de masca si sa crape de ciuda ca ma ignor, ca uit sa fiu cea mai importanta pentru mine, atunci cand o vizitez.

Copacul

 Acest copac a fost si verde si a avut o coroana bogata de frunze lucioase, frumos mirositoare. Copacul acesta a iubit primavara, a iubit oamenii si a iubit cerul care-i permitea sa se dezvolte, sa se inalte si sa-l mangaie cu ramurile sale puternice. Verdele lui nu putea fi perturbat nici de stropii de ploaie, nici de praful din jur, nici de zgomotul pasarilor si nici de privirile avide ale trecatorilor. Dar acest copac s-a indragostit de un nor care-i semana. S-a inaltat pana la el, au avut discutii lungi, s-au sarutat si-au stat inlantuiti pana cand norul si-a continuat drumul. El nu putea fi oprit, nu reusea sa stea in acelasi loc prea mult pentru ca vantul il purta deasupra altor copaci, deasupra altor lumi. Si copacul s-a uscat de dor sau, poate, de toamna. Si-a stat fara frunzele-i lucioase si frumos mirositoare, fara coroana-i bogata, fara podoaba care atragea privirile trecatorilor. A indurat un pic dorul, a suferit un timp din pricina singuratatii, dar, in primavara, a renascut, s-a refacut si a inteles ca norul avea drumul lui si, desi isi facusera atatea planuri, atatea juraminte, totul nu a fost decat un vis frumos care a condimentat o primavara minunata. Universul promis nu era decat un anotimp frumos, verde si scurt.